Injuratura – chemarea iadului

Tradiţiile au întotdeauna un sens profund. Din păcate, noi nu‑l sesizăm nici pe departe întotdeauna şi anumite lucruri ni se pot părea de neînţeles, chiar stupide, iar anumite acţiuni le săvârşim în mod automat, considerând că aşa este normal şi gata. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este obiceiul strângerii mâinilor. Prin Evul Mediu, europenii, de la care am şi împrumutat acest obicei, demonstrau astfel că mâinile lor sunt neînarmate. Şi, cu toate că acel sens străvechi a dispărut demult, importanţa de bază a ritualului a rămas neschimbată: strângerea de mână exprimă atitudinea prietenoasă. Dimpotrivă, refuzul ostentativ de a strânge mâna cuiva se consideră o manifestare a ostilităţii. Prin secolul al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea circula chiar expresia „persoana cu care nu se dă mâna”, care denumea omul dispreţuit de toţi.

Dar în afară de sensul social şi psihologic majoritatea obiceiurilor au şi un sens filosofico‑religios. Căci orice religie a determinat modul de viaţă al poporului în decursul multor veacuri. Şi normele de conduită asimilate de acel popor bineînţeles că n‑au picat din nori.Vă amintiţi povestea despre fata babei şi fata moşneagului? Ea există în diferite variante, însă subiectul este aproximativ același. Mama vitregă o alungă de acasă pe fata moşneagului, iar ea ajunge la un vrăjitor sau la o vrăjitoare şi este răsplătită pentru smerenia şi hărnicia sa: e de ajuns ca ea să pronunţe un cuvânt și din gură îi cade un trandafir, o monedă de aur sau o piatră preţioasă. Pe când cea leneşă, care nu ştie decât să vorbească urât, este pedepsită. Din gura ei încep să curgă broaşte, lăcuste, zmei, într‑un cuvânt tot felul de reptile, însoţitori ai Babei‑Cloanţa şi ai altor vrăjitori şi fiinţe din infern.

Ceea ce înseamnă că înjurăturile sau cuvintele de ocară au fost asociate de către strămoşii noştri cu iadul! Nici mai mult, nici mai puţin. Şi nu este deloc de mirare, căci unul din numele lui Dumnezeu la creştini este Cuvântul (Logosul). De unde deducem că şi cuvintele urâte, înjurăturile îl supără nu doar pe cel căruia îi sunt adresate, ci şi pe Dumnezeu Însuşi. Ele sunt hulă împotriva Duhului Sfânt, numite şi profanare […].

Iată de ce fetele descrise de Makarenko au reacţionat astfel la vorbele urâte ale băieţilor. Şi, cu toate că în anii ’20, după revoluţie, normele religioase ale vieţii s‑au zdruncinat puternic, multe au rămas neschimbate. Dar, dacă priceperea sensului tradiţiilor se pierde, ele se lipsesc de baza lor şi, din generaţie în generaţie, slăbesc tot mai mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *