Spiritualitatea ortodoxă nu se reduce la un singur element, fie el legat de comportament, de sentimente etc., ci are caracter ontologic, vizează întreaga fire umană, ca trup şi suflet. Mai mult, ea se împlineşte în Duhul Sfânt. Nevoinţele omului, necesare de altfel, nu sunt suficiente. Virtuţile nu sunt scopul vieţii în sine, ci dobândirea Duhului Sfânt, după cum reaminteşte Sfântul Serafim de Sarov. Harul însă nu poate fi forţat în dăruirea sa: când, cui, cât. Iar finalul ascezei este dragostea faţă de aproapele: ne nevoim, ca să putem iubi.

Pentru spiritualitatea ortodoxă, criteriul final este dragostea.
„œA întâlni persoana reală a celuilalt presupune micronevoinţe cotidiene, pe care ni le pune în faţă Biserica (începând cu familia!), pentru că de obicei noi nu ne legăm în mod real de cel pe care-l avem în faţa noastră, ci de cel pe care l-am dori înaintea noastră. Trăim adică o spiritualitate eşuată, şi atunci când omul dinaintea noastră ne scoate din ea, ne mâniem, deoarece ne scoate din visele noastre, ne trezeşte. Însă viaţa adevărată este aici, nu în ceea ce ne închipuim”¦ („¦) În sfârşit, observăm că provocările fiecărei epoci aduc binefaceri Bisericii noastre, deoarece o determină să-şi elucideze elementele teologiei şi să se despartă de greşelile trecutului, o ajută să-şi conştientizeze şi mai bine propria identitate.” (pr. Vasilios Thermos)

sursa: mirelasova.over-blog.com