Intr-o zi un taran care era lucrator de pamant, tinand in bratele sale trupul fiului sau care murise, a venit la manastire plangand, cautandu-l pe parintele cu viata sfanta, Benedict.
ăland ca este plecat sa lucreze cu alti frati in gradina manastirii, taranul a lasat trupul copilului inaintea portii manastirii si a alergat sa-l gaseasca pe parintel.
De cum l-a vazut, de la distanta, tatal copilului a inceput sa strige cu lacrimi catre cuviosul parinte zicand:…”Da-mi fiul meu, da-mi pe fiul meu!” Cuviosul parinte, speriindu-se de aceste cuvinte, a zis: „Au doara , omule, am luat eu pe fiul tau?”
Acela a zis:”A murit fiul meu, cinstite parinte, vino te rog si il invie pe el!” Auzind aceste cuvinte, parintele s-a intristat tare si a zis: „Asemenea lucruri nu sunt in puterile noastre, ci ale Sfintilor Apostoli. De ce voiesti sa ne ingreunezi cu asemenea lucrare pe care nu o putem face, cu o asemenea greutate pe care nu o putem duce?”
Dar tatal celui mort, cunoscand viata sfanta a parintelui, continua sa-l roage spunand: „Nu ma voi duce daca nu vei invia pe fiul meu.”
A intrebat cuviosul parinte:
-Unde este trupul copilului?
-La poarta manastirii, cinstite parinte, a raspuns tatal.
Mergand acolo, Sfantul parinte cu fratii din manastire si-au plecat genunchii la rugaciune.
Parintele si-a plecat capul peste trupul copilului mort si, dupa multa rugaciune, si-a ridicat mainile si privirea catre cer si a zis: ” Doamne Dumnezeule, nu cauta la pacatele mele, ci la credinta omului acestuia, care se roaga si cere sa i se invieze fiul lui si intoarce in trupul acesta sufletul pe care l-ai luat.”
Inca nu se sfarsise rugaciunea si sufletul s-a intors in trupul copilului, care s-a cutremurat.
Toti cei ce erau de fata acolo, vazand o lucrare ca aceasta facuta de Dumnezeu la rugaciunea Sfantului Parinte Bebedict, s-au minunat; iar sfantul l-a luat de mana pe copilul inviat si l-a dat viu tatalui sau.